11 ani de egalitate: Ce s-a schimbat și ce rămâne de făcut

Parlamentul României a adoptat în 2015 o lege care pare simplă pe hârtie: egali în drepturi, egali în demnitate.

Când legea există, dar societatea merge mai încet

Parlamentul României a adoptat în 2015 o lege care pare simplă pe hârtie: egali în drepturi, egali în demnitate. Unsprezece ani mai târziu, de fiecare dată când ajung să scriu despre femicid, violență domestică sau inegalități salariale, realizez că acea lege a rămas o promisiune parțial ținută. Legea nr. 23/2015 nu e doar o declarație simbolică — e o angajare că egalitatea nu e o idee frumoasă, ci o necesitate constituțională.

Faptul că Comisia pentru drepturile omului marchează împlinirea acestor 11 ani nu e o întâmplare. E o reamintire necesară că, indiferent cât de mult vorbim despre progres, pe teren lucrurile merg cu o lentoare care ne-ar irita pe toți dacă ar fi vorba de reforme economice.

Ce s-a mișcat efectiv

Să fiu fair: nu e totul negru. România a făcut pași măsurabili în ultimul deceniu. Politicile de combatere a violenței împotriva femeilor s-au consolidat — măsurile de protecție pentru victime sunt mai bine structurate, iar recunoașterea gravității femicidului ca problemă publică a crescut. Nu e puțin lucru.

Reprezentarea femeilor în funcții de conducere s-a îmbunătățit și ea. De la companii private la instituții publice, ideea că deciziile se iau mai bine când sunt voci diferite la masă a început să fie înțeleasă. Inclusiv instituțiile din domeniul apărării și securității au demontrat că profesionalismul și competența contează mai mult decât ce e între urechi.

Dar aici se termină lista cu vești bune.

Inițiativele care stagnează de ani

Ceea ce mă frustrează — și ar trebui să frustrez și pe voi — e că Parlamentul are pe birou, de ani buni, inițiative legislative importante care pur și simplu nu se dezbat. Proiecte care vizează participarea echitabilă pe listele electorale, accesul real al femeilor la funcții eligibile. Sunt acolo, în mape, neglijate. Acum 11 ani cineva crezut că e suficient să adopți o lege. Nu e.

Egalitatea în educație, muncă și sănătate — trei piloni pe care se clădește orice democrație serioasă — rămân domenii unde inegalitatea se întreține sistemic. Diferențele de salarii între femei și bărbați în aceeași poziție? Încă reale. Accesul la studii STEM pentru fete? Mai limitat decât ar trebui. Servicii de sănătate adaptate nevoilor femeilor? Suficient de fragmentar.

De ce ar trebui să-ți pese

Argumentul că egalitatea e doar o problemă de gen e cel mai rău argument pe care l-am auzit. Egalitatea de șanse nu e despre femei versus bărbați. E despre ceea ce fiecare dintre noi poate deveni, indiferent de cine suntem. E despre o mamă din Săcele care nu ar trebui să-și aleagă între carieră și familie. E despre un tată care ar putea cere concediu parental fără să simtă că-și riscă reputația.

Și da, cred că cuvântul „demnitate