Dialog artistic la Timișoara: mit, ecologie și formă

Pe 6 iunie 2026, Timișoara închide un ciclu expozițional dublu care a propus ceva rar în peisajul artistic românesc: o conversație în oglindă între ecologii fragile și universuri mitologice.

Pe 6 iunie 2026, Timișoara închide un ciclu expozițional dublu care a propus ceva rar în peisajul artistic românesc: o conversație în oglindă între ecologii fragile și universuri mitologice. La ISHO Office 1, finisajul expozițiilor Nonei Inescu (Afterlife – Still Life) și Oláh Gyárfás (Colțul ciobit al cubului) vine cu o provocare de mediere și interpretare semnată de curatoarea Diana Marincu și artistul conceptual Mihai Toth.

Întrebarea de la care pornește dialogul lor e simplă și tulburătoare în același timp: ce se întâmplă când renunți la granițele între om, natură și animal fantastic? Când o plantă poate avea trei capete și toate vorbesc simultan?

Două expoziții, o singură ecologie imaginară

Nona Inescu lucrează cu formele postumane, cu acele ecologii fragile care supraviețuiesc într-o lume care nu le mai înțelege funcția. Lucrările ei aduc în prim-plan fragilitatea metamorfozei, corpul ca spațiu de tranziție, natura care devine altceva decât natura pe care o recunoaștem. E un exercițiu de descompunere și recompunere, un afterlife care nu e neapărat post-mortem, ci post-formă.

Oláh Gyárfás, pe de altă parte, construiește un univers material și mitologic în care obiectele capătă atribute antropomorfe. Colțul ciobit al cubului devine o metaforă a imperfecțiunii generatoare, a formei care refuză să fie complet geometrică și, prin asta, devine vie. Materialitatea lui e cea a poveștilor în care pietrele vorbesc și lemnul își amintește de pădure.

Ceea ce face finisajul relevant nu e doar simpla prezentare a celor două expoziții, ci dialogul curatorial care le leagă. Diana Marincu și Mihai Toth propun o lectură în dublu registru: pe de o parte, discursul curatorial care explică și contextualizează; pe de altă parte, observația directă, aproape fenomenologică, asupra lucrărilor. E o formă de mediere care nu infantilizează publicul, dar nici nu-l abandonează în fața operei.

Plante cu trei capete și anularea categoriilor

Titlul cadru al proiectului, „Plante cu trei capete – conversație între oameni, natură și animale fantastice