Există săptămâni când fluxul de știri sociale pare să se oprească.

Există săptămâni când fluxul de știri sociale pare să se oprească. Niciunul dintre firele obișnuite — voluntariatul, ONG-urile, campaniile de strângere de fonduri, protestele civice — nu alimentează agregatorii de presă. Dar tăcerea din știri nu înseamnă tăcere în comunitate. Dimpotrivă, adesea înseamnă că ceea ce se întâmplă este prea profund, prea cotidian sau prea susținut pentru a genera titluri. Iar asta spune ceva important despre Brașovul nostru.

Binele care nu face zgomot

Am învățat, în cei cincisprezece ani de meserie, că absența știrilor sociale dramatice poate fi, paradoxal, o veste bună. Când nu citim despre crize umanitare acute, despre familii evacuate în ultima clipă sau despre scandaliuri în aziluri, înseamnă că lucrurile funcționează — nu perfect, dar funcționează. Înseamnă că instituțiile de asistență socială își fac treaba, că rețelele de voluntari operează în liniște, că parteneriatul public-privat, atât de fragil și de greu de construit, se menține.

În Brașov, acest capital social invizibil este substanțial. Sunt sute de oameni care, în fiecare săptămână, distribuie hrană în cartierele vulnerabile, care vizitează vârstnici izolați, care predau gratuit copii defavorizați, care strâng haine pentru familiile refugiate. Ei nu emit comunicate de presă. Nu au departamente de comunicare. Uneori nici măcar nu au pagini de Facebook actualizate. Dar țesătura socială a acestui oraș ține, în bună măsură, prin ei.

Pericolul normalizării

Există însă o capcană în această normalitate liniștită: riscul de a crede că problemele s-au rezolvat singure. Lipsa știrilor despre sărăcie nu înseamnă că sărăcia a dispărut din Tractorul sau din Noua. Absența scandalurilor din sistemul de sănătate nu înseamnă că pacienții cronici nu se mai luptă cu birocratia sau cu lipsa medicamentelor. Tăcerea din presă poate deveni, fără voie, un mic complicitate la indiferență.

De aceea, în săptămânile fără știri mari, rolul nostru, al jurnaliștilor, nu este să inventăm probleme, ci să nu uităm să întoarcem piatra. Să verificăm dacă adăpostul pentru persoanele fără locuință are în continuare buget. Să întrebăm dacă centrele de zi pentru copii funcționează sau doar figurează pe hârtie. Să vedem cum decurg programele de incluziune pentru persoanele cu dizabilități, dincolo de declarațiile festive de 3 decembrie.

Comunitatea ca organism viu

Brașovul are un avantaj pe care nu toate orașele din România îl mai au: încă există memorie instituțională în sectorul asociativ. Sunt organizații care au trecut prin mai multe administrații locale, prin mai multe crize economice, prin pandemie, și au continuat să livreze servicii. Asta creează stabilitate și predictibilitate — două lucruri esențiale într-un domeniu atât de fragil ca asistența socială.

Dar această stabilitate nu poate fi luată de bună. Finanțările pentru proiecte sociale sunt primul lucru care dispare în bugetele strâmtorate. Voluntarii obosesc. Entuziasmul civic se uzează. Fără atenție constantă, fără recunoaștere publică, fără sprijin instituțional consecvent, ceea ce azi pare solid poate deveni, mâine, fragil.

Ce putem face noi, cei care citim

Într-o săptămână fără știri sociale majore, fiecare dintre noi poate face propriul inventar. Când am contribuit ultima dată — cu bani, cu timp, cu atenție — la o cauză socială? Cunoaștem vecinii vulnerabili din blocul nostru? Știm ce ONG-uri locale fac treabă bună și ar merita susținerea noastră? Avem în agendă măcar o acțiune de voluntariat pe an?

Pentru că, în definitiv, capitalul social al unui oraș nu se construiește prin campanii spectaculoase. Se construiește prin consistență. Prin gesturi mici, repetate, nevizibile. Prin oameni care nu așteaptă aplauze. Prin comunități care nu așteaptă să apară la televizor ca să își ajute membrii.

Tăcerea din știri poate fi, așadar, ambiguă: semnalează normalitate, dar ne poate aduce și uitare. Sarcina noastră, a tuturor, este să nu confundăm cele două. Și să fim atenți ca liniștea de astăzi să nu devină indiferența de mâine.

— Andrei Varga, editorialist KronPapir