Dacă ar trebui să descriu într-o singură imagine Brașovul anului 2024, ar fi aceea a unui om care nu așteaptă nici guvernul, nici autoritățile locale, nici telegramele solemne — ci întoarce pur și...

O palidă sâmbătă de reflex civic

Dacă ar trebui să descriu într-o singură imagine Brașovul anului 2024, ar fi aceea a unui om care nu așteaptă nici guvernul, nici autoritățile locale, nici telegramele solemne — ci întoarce pur și simplu gulerul hainei și iese din casă să ajute vecinul. Nu pentru că ar fi devenit mai bun. Pentru că a înțeles, în sfârșit, că nu mai poate aștepta.

Această observație nu-și trage rădăcinile din romantism jurnalistic, ci din ceva mai concret: din felul în care, săptămână de săptămână, voluntarii brașoveni au transformat acțiunile punctuale în rețele stabile de sprijin. Comunitatea nu mai este doar o noțiune abstractă pe care o invocă politicienii la mitinguri. Ea devine structură care funcționează.

Când ONG-urile sunt mai apropiate decât instituțiile

Există o realitate pe care mulți dintre noi o vedem, dar puțini o spun cu voce tare: organizațiile nonprofit din Brașov au devenit, în unele domenii, mai eficiente și mai responsive decât instituțiile oficiale. Nu spun asta pentru a-i critica pe funcționarii publici — mulți dintre ei sunt dedați și subfinanțați. Spun asta pentru a sublinia faptul că o deficență instituțională a creat, paradoxal, o dinamică civică remarcabilă.

Centrul de zi pentru persoane cu HIV, programele de harm reduction, adăposturile pentru persoane fără adăpost, cursurile de alfabetizare digitală pentru bătrâni — lucrurile care țin Brașovul legat nu sunt operate, în cea mai mare parte, de la etajele rectorului sau din biroul primarului, ci din încăperi modeste în care voluntari cu o pată de sânge civic renunță la weekend-uri și pauzele de prânz.

Rețeaua nevăzută a orașului

Ce observ, ieșind din birou și mergând pe străzile Brașovului, este o rețea subtilă dar persistentă. O mamă care duce copilul la o curs de dezvoltare cognitivă organizată de o micro-ONG. Un tânăr care dă meditații gratuite într-un cartier perifreric. O femeie pensionară care strânge mâncare pentru o alte femeie pe care o vede zilnic în piață. Acestea nu sunt momente cu drame mediatice. Sunt sedimentări ale unui instinct civic care, nu-i voi ascunde, mă surprinde plăcut.

Dar surpriza asta e și îngrijorătoare. Pentru că, în realitate, nu ar trebui să ne surprindă faptul că oamenii se ajută reciproc — asta ar trebui să fie o stare naturală, nu o excepție virtuoasă.

Voluntariatul: mică școală de democrație

Ce mă fascinează cel mai mult este mecanismul psihologic din spatele acestui voluntariat. Un om care petrece 4-5 ore pe săptămână pentru a ajuta pe altcineva nu-și face doar o faptă bună. Și-o face pe sine mai bun. Devine mai receptiv la problemele celor din jur. Dezvoltă empatie structurată, nu vag-abstractă. Și, implict, devine și mai exigent cu instituțiile.

Asta e partea periculoasă pentru cei la putere — voluntariatul este o mică școală de democrație. Omul care voluntariază nu mai poate accepta pe ușor incompetența unui oficial. Nu mai poate tolera indiferența. Vede diferența dintre ceea ce se poate face cu resurse minime și ceea ce ar trebui să se facă cu buget public.

Dar sistemul are nevoie de más decât voluntari

În încheierea acestei reflecții, datorez cititorului o sinceritate care poate nu-i confortabilă: Brașovul nu poate și nu trebuie să se bazeze doar pe voluntariat. Asta ar fi abdicarea statului. O comunitate vibrantă este bună pentru moral, pentru coeziune socială, pentru a face față criizelor punctuale. Dar nu poate înlocui politicile publice sistematice.

Un copil dintr-o familie săracă care ia o oră de meditație gratuit de la un voluntar este mai bine decât fără. Dar un sistem de educație care funcționează ar fi mai bine decât doi copii cu meditație voluntară și opt copii în ignoranță.

Deci, ce-i de făcut? Poate tocmai asta: să recunoaștem că Brașovul civil exista și funcționează. Dar în loc să-i cântăm lauda și să ne retragere ca cetățeni, ar trebui să o folosim ca știință. Să spunem instituțiilor: uite, oamenii pot. De ce nu poți și tu?

Sâmbăta asta, pe cardul unei comunități care se ajută pe sine, e și o reproș blând pentru cei care nu.

— Andrei Varga, editorialist KronPapir