Stai, că azi e zilă de povești ciudate. Pe 14 mai 1981, un brașovean pe nume Dumitru Prunariu se-ntorcea din spațiu și devindea prima persoană din România care a fost acolo sus, între stele.

Pe scurt

  • România nu a plătit contribuția la ESA și a devenit "oaia neagră" a agenției
  • Nici un român nu a fost selectat la ultimele selecții de astronauți europeni
  • Fără capacitate de lansare, România nu poate pregăti cosmonauți în țară

Stai, că azi e zilă de povești ciudate. Pe 14 mai 1981, un brașovean pe nume Dumitru Prunariu se-ntorcea din spațiu și devindea prima persoană din România care a fost acolo sus, între stele. Cosmonaut. De-aia vorbesc acum. La 45 de ani după acel zbor leșinant în Cosmos, omul s-a gândit că e bine să dea una din alea talkuri dure, fără ceață de diplomat. Și ce-a spus? Că România, sincer vorbind, n-o să mai trimită pe nimeni în spațiu. Nici voi, nici copiii voștri. Dar haideți să înțelegem cum naiba s-a ajuns aici.

Cum a devenit România neică a Europei spațiale

Prunariu nu-și ia cuvintele înapoi. Spune clar că România, de două ori, pentru perioade mai lungi de timp, pur și simplu nu a plătit facturile la Agenția Spațială Europeană. Gândește-te la asta cum ai lăsa rata la bloc și apoi te-ai plânge că nu te lasă să vii la ședințe de coproprietari. Exact asta s-a întâmplat. România a avut statutul plin de membru, dar când a venit vremea să scoată banii din buzunar, a dispărut. De două ori. Și asta, în limba diplomaților, se numește a deveni "oaia neagră" a ESA.

Ce mă fascinează e că Prunariu spune cu o franchețe greu de găsit la politicieni: guvernanții n-au înțeles la timp. Punct. Nu a zis "contextul economic a fost complicat", nu a venit cu scuze pline de cuvinte complicate. A zis clar că n-au înțeles care e importanța. Și aici e problema. Că tocmai asta-i diferența între o țară care merge și una care stagnează — unii vorbitori mai clar despre bani și putere.

Selecția din 2024: 12.000 de candidați, zero români

Zeci de mii de oameni au visat, au depus dosare, au pregătit jurămintele. Peste 12.000 de candidați s-au oferit voluntari pentru a deveni astronauți europeni. Din ăia, 255 erau din România. Te gândești oare de câte ori a venit cineva la cabinet, s-a gândit "ce am de pierdut?", și a trimis CV-ul cu gândul că poate, și măcar poate, ajunge acolo unde nici o țară din Estul Europei n-a mai ajuns.

Dar Europa trebuia să selecteze doar șase persoane. Șase. Din douăsprezece mii. Și cum selectezi? Păi, iei din țările care plătesc, bineînțeles. Cosmonautul explică cu calmul celui care știe anatomia sistemului: când ajungi la 100 de candidați super buni din toate punctele de vedere — parametrii medicali perfecți, inteligență, psihologie stabilă, pregătire tehnică — atunci diferența o face banii. Contribuția statului la programele ESA. Francia, Germania, Italia, Marea Britanie — toți bat România la capitolul investiții și... respect.

Școala cosmică e doar pentru bogați (și pentru plătitori)

Iată și partea pe care o uiți ușor: pentru a pregăti oameni care merg în spațiu, trebuie să ai infrastructură. Simulator de spațiu? Nu-l faci în Brașov, oricât de mândri suntem. Antrenament serios? Se face la Houston, Texas, unde sunt americanii, sau lângă Moscova, în Orășelul Stelar, unde sunt rușii. Sau în Germania, la Köln, unde-i Centrul spațial european.

România nu are capacitatea de a lansa oameni în spațiu. Europa nu are. Nici China nu prea vrea să coopereze în serios. Deci, teoretic? Da, poți face ceva în țară. Dar astronauții se pregătesc acolo unde pot fi lansați. E ca și cum ai pregăti piloți olimpici în Săcele dar nu ai aeroport pentru ei. Nu merge.

Prunariu a zburat în 1981 fiindcă era alt context — Uniunea Sovietică avea programul Intercosmos, care voia să-și arate soft power și să ridice capacități în țări partenere. Altă epocă, altă geometrie geopolitică. Acum? "Noi n-am avea nicio șansă să-i pregătim în România și să-i trimitem cu tehnologie străină în spațiu," zice cosmonautul. Punct.

De ce contează asta pentru Brașov și pentru noi toți

Ok, pe prima vedere e ușor să zici: "Ce mă pasă mie de spațiu? Am facturile la apă și la curent de plătit." Adevărat. Dar stai, că-i o legătură subtilă aici. Italia, Spania, Austria, Germania — toate au devenit orașe industriale și tehnologice puternice parțial prin participare la programele ESA. Nu doar de dragul să arunce oameni în spațiu, ci că acolo se dezvoltă tehnologie. Sateliți, componente aerospațiale, software. Inovație care se duce apoi în civil și pe piața de muncă normală.

România ar putea exporta oameni pregătiți în industrii de top, ar putea atrage investiții în sector aerospacial, ar putea dezvolta companii de tech la nivel competitiv global. Dar pentru asta trebuie o strategie pe termen lung și... bani plătiți la timp. Ceva pe care n-am reușit.

Din perspectiva unui brașovean? Dumitru Prunariu e moștenirea noastră de glorie spațială. După el, tăcere. Și-asta din cauze pe care le putea controla România, dar n-a controlat.

Întrebări frecvente

De ce România a fost exclusă din selecția de astronauți din 2024?
Nu formal exclusă, dar efectiv exclusă din cauza factorilor politici și financiari. România nu și-a plătit contribuția la ESA și a pierdut greutate în deciziile agenției. Selecția se face după contribuția statului, nu doar după calitatea candidaților. România avea 255 de candidați buni, dar dintre miile de buni, șase s-au ales și nu erau români.

Poate România să pregătească singură astronauți?
Teoretic, da, la nivel de curs. Dar practic, nu complet. Simulatoarele de antrenament profesionist nu exista în România. Pregătirea serioasă se face acolo unde se lansează efectiv în spațiu — la americani, ruși sau în centrele europene. România n-are nici o capacitate de lansare și nici o relație solidă care-i permite acces la aceste facilități.

Care e șansa ca România să trimită din nou oameni în spațiu?
Mică, în următorii 10-15 ani. Următoarea selecție de astronauți europeni va fi probabil peste vreo zece ani. Pentru atunci, România ar trebui să-și plătească datoriile, să-și crească contribuția și să-și restructureze prioritățile spațiale. Fără schimbări politice solide, nu se întâmplă nimic.