Sunt momente în viața unei națiuni când absența unei știri majore este, în sine, cea mai mare știre.

România în impas: când instituțiile se paralelizează

Sunt momente în viața unei națiuni când absența unei știri majore este, în sine, cea mai mare știre. România trece prin una dintre acele perioade în care instituțiile funcționează în paralel, fiecare după logica sa, iar cetățeanul obișnuit — fie el din Brașov, din București sau din orice colț al țării — rămâne într-o stare de incertitudine care erozeaza încrederea în sistem.

Instituțiile în carantină politică

Ce se întâmplă atunci când puterea legislativă, executivă și judecătorească funcționează fără o direcție comună? România oferă în aceste zile un studiu de caz fascinant, dar îngrijorator. Guvernul proclamă reforme, parlamentul se blochează în negocieri care par invizibile pentru cetățean, iar justiția... rămâne tot în ochiul furtunii.

Pentru un brașovean care se întreabă dacă și-și poate deschide o afacere, dacă investiția în educație își va găsi răsplată pe piața locală, sau pur și simplu dacă statul îi va proteja drepturile, răspunsurile vin iar și iar în zarzavaie de note oficiale și comunicări care zguduie mai mult decât liniștesc.

Când ambiguitatea devine strategie

Nu mai vorbim de incompetență — am depășit acea vârstă a României. Vorbim de ceva mai subtil și mai periculos: de instituțional-izarea incertitudinii. Fiecare actor politic și administrativ operează cu propria sa imagine a viitorului, iar cetățeanul rămâne într-o suprapunere cuantică de realități contradictorii.

Brașovul, o dintre cele mai dinamice orașe ale țării, simte acesta mai acru decât altele. Investitorii nu vin într-un mediu confuz. Tinerii care ar vrea să rămână aici îi caut sigururi și perspectivă, nu poticneli birocratice. Iar economiile locale se plâng că nu știu pe cine să negocieze: guvernul de azi e prea slab, parlamentul prea divizat, iar judecătoria prea independentă (paradoxal, lucrul ăsta ar trebui să fie bun, dar în absența unui cadru stabil, independența devine și ea o formă de haos).

Ritmul schimbării versus ritmul vieții

Aici este dezamăgirea adevărată. România știe să facă reforme rapide când vrea cu adevărat — am văzut-o în criza pandemică, am văzut-o în alte momente critique. Dar în perioade normale, când ar trebui să lucreze liniștit pe programe de dezvoltare pe termen mediu, instituțiile se macină în loc.

Un buget de educație renegociat în fiecare toamnă. O politică de dezvoltare regională care se schimbă odată cu fiecare nouă majoritate parlamentară. Proiecte europene care se suspendă și se reactualizează. Pentru oamenii obișnuiți, asta înseamnă că nu poți planifica. Și o societate care nu poate planifica e o societate care îngheață incet.

Ce ar putea ieși bine?

Optimismul nu e naiv dacă e fondat. România are oameni capabili în toate instituțiile. Are și o populație destul de matură, care nu mai cade în capcane simple. Ceea ce lipsește nu e talentul, ci pur și simplu consens — nu pe valori (aia mai greu), ci măcar pe o agendă operațională.

Pentru Brașov, pentru orice comunitate locală, ieșirea din impas o să vină atunci când va fi clar că instituțiile naționale nu sunt inamice, ci instrumente. Iar instrumentele trebuie întreținute și folosite în același ritm.

Până atunci, rămâne întrebarea: cât timp poate o națiune să funcționeze în mai multe realități simultan? și cui le convine, de fapt, ca sistemul să rămână confuz?

— Andrei Varga, editorialist KronPapir