Miercurea aceasta mă gândesc la una dintre cele mai frustrante aspecte ale vieții într-o comunitate: lacuna dintre ceea ce promit decidenții și ceea ce livrează administrația.

Administrația, între promisiuni și realitate

Miercurea aceasta mă gândesc la una dintre cele mai frustrante aspecte ale vieții într-o comunitate: lacuna dintre ceea ce promit decidenții și ceea ce livrează administrația. Nu e vorba despre minciuni deliberate — sunt convins că majoritatea primarilor și consilierilor încep mandatul cu intenții bune. E vorba despre ceva mai subtil și mai periculos: incapacitatea de a transforma viziunile în acțiuni concrete în timp util.

De ce mă preocupă asta azi? Pentru că în Brașov, ca și în alte orașe din țară, vorbim mereu despre proiecte care "încep curând", investiții care "sunt în curs de aprobare", și planuri care "vor fi implementate în următorii ani". Între timp, copiii merg la școli cu infrastructură veche, străzile într-anumite cartiere se degradează, și cetățenii pierd încrederea în instituții.

Ce înseamnă să fii primar într-un an electoral

Administrația publică din România funcționează sub presiunea unui ciclu electoral care pare să dicteze prioritățile. An de alegeri, an fără alegeri — asta e ritmul care determină cum se cheltuiesc banii publici. În anii electorali, totul pare urgent. Drumuri reparate, parcuri renovate, fâșii de biciclete apărute peste noapte. E ca și cum orașul se trezește la viață doar pentru a impresiona votanții. Apoi, după alegeri, calmul. Respirație lungă. Planuri "pe termen lung".

Nu critic doar. Înțeleg că există constrângeri bugetare reale, că procesurile sunt complicate, că niciun primar nu poate transforma o comună într-un oras de talie europeană în patru ani. Dar ceva nu se potrivește. De ce anumite proiecte se finalizează în șase luni, iar altele zac în planuri pentru cinci ani? De ce comunicarea cu cetățenii e aproape inexistentă pe parcursul unui mandat?

Transparența: o cuvânt scump pentru administrația locală

Ceea ce lipsește cel mai mult din administrația brașoveană — și aici vorbesc din observații repetate, nu din zvonuri — este transparența procesului decizional. De ce anumite proiecte sunt prioritare? Ce criterii determină alocarea banilor? Cine decide ce se construiește și ce se lasă într-un sertar? Aceste răspunsuri nu sunt disponibile pentru cetățeni în format accesibil.

Avem formulare, plăci cu anunțuri, site-uri oficiale. Dar avem oare o comunicare reală? O povestire a planului care să implice oamenii, nu doar să-i informeze? Asta e diferența dintre administrație și management public modern. Administrația spune "evo hotărârea". Managementul spune "iată de ce am decis asta și cum vă afectează pe voi".

Responsabilitatea e o stradă cu sens unic?

Acum, voi spune ceva care nu e popular: cetățenii sunt și ei responsabili. Nu doar pentru că alegem administratori mediocri, ci pentru că rar solicitam rapoarte, rar participăm la ședințele consiliului local, rar facem presiune pentru rezultate. În Brașov, rata de participare la aceste ședințe e mică. Și nu vorbim doar despre cetățenii pasivi — și jurnaliștii putem fi mai agresivi în monitorizarea implementării promisiunilor.

Dar responsabilitatea cea mai mare rămâne la vârf. Un primar sau un consilier ales are obligația legală și morală să livreze. Iar dacă nu poate — din lipsă de competență, resurse sau determinare — trebuie să spună asta public și să-și asume consecințele.

Brașovul merită mai mult

Orașul ăsta are potențial. Istorie, locație strategică, comunitate vie, tineretul care se întoarce după facultate. Dar potențialul se transformă în realitate doar cu administrație care funcționează. Nu pe hârtie. În practică. Și asta înseamnă: bugete transparente, proiecte cu termene realiste, comunicare constantă cu cetățenii, și evaluări sincere ale ce s-a reușit și ce nu.

Nu sunt optimist de natură. Știu că sistemul e ancorat și că schimbarea e lentă. Dar sunt încă curios ce se va întâmpla miercurea viitoare, și cu promisiunile săptămânii asta, și cu convingerea că poate, doar poate, cineva din administrație citește asta și se gândește: "Are dreptate. Trebuie să facem mai bine."

Asta e tot ce pot spera. Că mâine e mai bun decât azi.

— Andrei Varga, editorialist KronPapir